Apusul soarelui, de la pastişă la artă

Un moment al zilei deosebit de spectaculos din perspectiva coloritului cerului, dar şi a posibilităţii de a privi direct soarele - care, pe parcursul zilei, este chiar dăunător vederii şi senzorilor foto -  îl constituie apusul, cu nuanţele sale în perpetuă schimbare, de la galben-portocaliu, trecând prin roşu aprins şi până la violaceu. Subiect tratat poate excesiv de pictori şi fotografi deopotrivă,  apusul soarelui a devenit mai mult decât un clişeu - aproape exemplul standard când vine vorba de clişee fotografice. Acest lucru nu se datorează însă banalităţii sale, ci pur şi simplu faptului că este unul din cele mai abordabile subiecte fotografice: oricine se află pe înserat într-un punct de staţie cu deschidere vestică la linia orizontului îl va putea surprinde în toată splendoarea sa - sau, cum din nefericire se întămplă în majoritatea cazurilor, îl va banaliza, realizând o compoziţie lipsită de dramatism, monotonă, departe de farmecul atmosferei ai cărei martori am fost. Tocmai de aceea, este bine să cunoaştem câteva criterii compoziţionale, precum şi câteva reglaje optime pentru expunere, astfel încât să obţinem mai mult decât simple pastişe, fotografii de impact vizual maxim.

Cel mai important lucru pentru a surprinde un apus reuşit de soare este a avea un punct de staţie din care să vedem nestânjeniţi linia orizontului - orice elemente care se interpun între noi şi soare, precum coronamentul copacilor sau unele clădiri înalte riscând fie să ne compromită total imaginea, prin faptul că soarele se ascunde în spatele lor înainte de a slăbi în intensitate şi a a vea culoarea roşiatică potrivită, fie cel puţin să ne strice compoziţia, dacă vreun obiect proeminent va apărea într-unul din punctele de interes ale cadrului.

De aceea, este bine să ne alegem o zonă cunoscută, unde ştim dinainte în ce loc va apune soarele - aspect ce variază în funcţie de anotimp, pentru o aceeaşi deschidere dată: soarele va apune cu atât mai la nord-vest cu cât suntem mai aproape de solstiţiul de vară, şi cu atât mai la sud-vest, cu cât ne apropiem de solstiţiul de iarnă. Astfel, în anotimpuri diferite putem obţine fotografii cu soarele în poziţii radical diferite - existând posibilitatea ca în anumite luni să vem un apus splendid, iar în altele soarele să fie obturat de o clădire mai înaltă, sau de un copac, spre exemplu, exact în momentul în care ar fi cel mai spectaculos.

Contează de asemenea şi condiţiile meteorologice: ideal ar fi să avem o zi frumoasă, cu nebulozitate redusă şi, mai ales, cu cât mai puţine particule în suspensie - acestea fiind cel mai mare duşman al clarităţii imaginilor. Totuşi, absenţa completă a norilor nu este de dorit -  chiar dacă ar permite redarea cea mai fidelă a soarelui, imaginile ar fi prea monotone.

Este deci preferabil să existe câţiva nori, cu forme, consistenţe şi texturi diferite, care, prin iluminarea din spate, să capete un efect de aureolare aurie sau roişiatică, funcţie de intensitatea soarelui şi de grosimea norilor. O situaţie fericită, deşi rar întâlnită, este când umiditatea se concentrează în straturile superioare ale atmosferei, încât suprafeţe întinse ale cerului să fie acoperite de nori puţin denşi, alternând cu suprafeţe de cer liber, iar vântul să bată suficient de repede pentru a le da un aer diafan, mătăsos. În momentul în care soarele se va apropia de orizont, razele sale vor ilumina practic de dedesubt norii, imprimându-le o tentă roşiatic-portocalie deosebit de interesantă.

Puteţi de asemenea profita de eventualele dâre de condens ale avioanelor, şi acestea fiind mai puternic profilate de soarele serii, ale cărui raze le vor ilumina, pentru scurt timp, de dedesubt. În cazul în care aveţi teleobiectivul montat şi surprindeţi un avion în trecere la mare înălţime, acesta este unul din cele mai propice momente pentru a-l fotografia, soarele acţionând, în aceste ultime momente ale zilei, ca un gigantic reflector natural - aspect de care, ca fotografi, trebuie să profităm din plin.

Din punct de vedere tehnic, cum fotografiem în contra luminii, va trebui să folosim diafragme închise, de la f/11 la f/16 (nu are sens să folosim f/22 decât dacă dorim neapărat timpi de expunere mai lungi, la maximum de închidere a diafragmei făcându-şi apariţia difracţia) şi timpi de expunere scurţi. Totuşi, pentru ISO 200, aceştia vor varia, funcţie de cât de aproape e soarele de linia orizontului, de la un 1/800 sau chiar 1/1250 când mai este aproximativ o oră de lumină, sau când fotografiem discul solar, cu 10-15 minute înainte de a trece de lina orizontului, cu o focală lungă (acum şi la răsărit fiind singurele momente în care e recomandabil să facem acest lucru), până la 1/320 sau chiar 1/125, dacă dorim să surprindem cât mai multe detalii în lumina de crepuscul.

În ce priveşte obiectivele utilizate, depinde dacă doriţi să surprindeţi detalii cu discul solar - caz în care aveţi nevoie de focale lungi, uneori nici 300 mm nefiind deloc excesiv; un 70-300 mm montat pe senzorul crop se va dovedi un ajutor de nepreţuit, graţie factorului de multiplicare. În schimb, dacă doriţi să cuprindeţi porţiuni mai întinse ale cerului, puteţi apela cu încredere la "calul de bătaie", 18-105, care se va achita mai mult decât onorabil şi de această sarcină.

Puteţi vedea mai multe imagini de la apusul din seara solstiţiului de vară, 21 iunie 2012, pe pagina mea de Facebook. După cum se poate observa, din punctul de staţie ales - etajul superior al unui bloc din cartierul clujean Andrei Mureşanu - la solstiţiul de vară soarele trece exact pe deasupra turlei bisericii Sfântul Mihail, pentru a apune uşor la nord de hotelul Belvedere.

De asemenea, puteţi vedea mai multe imagini realizate în lumina apusului, în albumul meu omonim de pe Facebook.