FotografieCluj.BlogSpot.RO

duminică, 30 septembrie 2012

Fotografia sportivă în Skatepark Rozelor, Cluj



Urmare a unor ample lucrări de reabilitare a Parcului Rozelor desfășurate de municipalitatea clujeană, la începutul lui septembrie a avut loc inaugurarea primului Skatepark din cartierul Grigorescu.Tinerii pasionați de sporturile gravitaționale sunt așteptați să se lanseze pe rampele destinate acestor activități ce îmbină dinamismul cu curajul (fie că e vorba de stăpânirea rolelor, skateboard-ului sau bicicletei).

Dinamismul sporturilor gravitaționale prezintă interes și pentru publicul spectator, care nu o dată va fi entuziasmat de măiestria practicaților săi, cei mai talentați dintre aceștia efectuând veritabile cascadorii... care reprezintă excelente subiecte fotografice. Să vedem în continuare cum pot fi acestea imortalizate mai spectaculos.


camere foto digitale

Am pus obiectivul 18-105 pe DSLR-ul din dotare și, într-o după-masă de sâmbătă, am vizitat Skatepark Rozelor, pentru a surprinde skater-ii și cicliștii în acțiune. 18-105 de la Nikon este cel mai adecvat acestui scop, permițând atât surprinderea cadrului general, a decorului în care se desfășoară acțiunea - putând astfel utiliza focalele din intervalul 18-35 mm pentru a înfățișa rampele de lansare și sportivii aliniați pe marginile acestora, gata de start, dar și publicul spectator, aspect important dacă dorim să fixăm contextul - cât și a ne "apropia" de punctul de maxim interes, rîmânând totuși în zona dedicată publicului.

Astfel, pentru a imortaliza acțiunea, ne vom concentra pe sportivi cu focale mai strânse - undeva între 50-80 mm. Mai ales dacă nu este foarte mult public prezent, este preferabil să ne apropiem fizic cât mai mult și să utilizăm focale o idee mai scurte, pentru a avea un unghi de cuprindere mai larg și a ne putea astfel mișca aparatul cu mai multă siguranță că vom surprinde acțiunea în locul potrivit din cadru - dar și pentru a putea utiliza timpii cei mai scurți de expunere posibili pentru diafragma și sensibilitatea ISO utilizate.

Un compromis optim ar fi la f/5, ISO 400 și 1/400-1/500 sec., la 60 mm. La nevoie, dacă lumina ambientală scade în intensitate, putem crește sensibilitatea la ISO 800 sau chiar 1600, sacrificând granulația imaginii... acestea fiind valorile pe care le-am utilizat eu, determinându-le în practică, cu echipamentele pe care le dețin.

Desigur, dacă bugetul nu reprezintă o constrângere, putem trece la clasa superioară, alegând aparatul preferat de fotografii de sport, Canon 1D, care la viteza de 10 cadre pe secundă ne va garanta instantanee reușite în orice situație, pe care vom utiliza un obiectiv de clasa L, precum versatilul EF 28-300mm  (obiectivele de clasa L, recognoscibile imediat prin culoarea albă-crem a carcasei, sunt vârful de gamă al celor de la Canon și chiar al industriei fotografice în general, bucurându-se de o înaltă reputație în rândurile celor care fac din fotografia de sport un mod de viață), sau un 24-70 cu diafragma constantă de f/2,8.

În ce privește focalizarea, unul din sfaturile clasice ale fotografiei de sport este de a utiliza modul de focalizare continuă, prezent pe practic toate DSLR-urile contemporane: astfel, ne vom asigura că subiectul este redat clar, nu doar în momentul în care l-am identificat vizual ci și, mai important, în momentul în care întreprinde acțiunea cea mai spectaculoasă din punct de vedere fotografic.

Alternativ, dacă punem mai mare accent pe compoziția cadrului, putem recurge la un mic truc, din epoca filmului: prefocalizăm pe un punct de pe traseu despre care suntem siguri că va fi parcurs de subiect, urmând a declanșa în momentul în care acesta va atinge punctul dorit (sau, ideal, cu 200-300 milisecunde mai devreme, pentru a compensa latența la declanșare a aparatului). Dacă nu găsiți acest lucru suprasolicitant, puteți menține și ochiul care nu privește prin aparat deschis, astfel încât să urmăriți mai bine apropierea subiectului de punctul de maxim interes.

Acestea fiind spuse, nu îmi rămâne decât să vă urez noroc la "vânătoare" și să vă invit să vizionați câteva din imaginile pe care le-am surprins (imaginea mea preferată o găsiți în secțiunea editorială de pe site-ul de stock photography DreamsTime).







miercuri, 26 septembrie 2012

Fotografia urbană. Grigorescu și Mănăștur în 18-105 mm



Majoritatea începătorilor își cumpără primul DSLR cu obiectivul kit, 18-55, lovindu-se în scurt timp de limitările acestuia: 55 mm la f/5,6 sunt evident insuficienți pentru portrete cu fundal defocalizat.

Din aceste considerente, un obiectiv precum 16-85 reprezintă alegerea predilectă a majorității fotografilor de eveniment - oferind un unghi de cuprindere suficient de larg pentru grupuri mari de persoane în 16 mm și un factor de mărire suficient de puternic în 85. 

Cum prețul său nu este însă tocmai mic, și "alternativa sa de buget", 18-105 poate reprezenta o alegere convenabilă, cu condiția desigur să ne putem depărta suficient de subiect încât să nu avem nevoie de cei 2 mm de focală în minus.


camere foto digitale

Pe de altă parte, în fotografia urbană 16 mm nu ne sunt tocmai de folos: fie ne putem descurca în 18 mm făcând câțiva pași în spate, fie vom avea nevoie de un obiectiv cu adevărat larg, precum 12-24 mm pentru a cuprinde întregul edificiu pe care îl avem în vedere. Și, din contră, la capătul tele, 105 mm sunt mai mult decât bineveniți pentru a surprinde detalii arhitectonice aflate la distanță.

Din aceste considerente, am ales obiectivul 18-105 pentru un periplu urban prin cartierele vestice ale Clujului, Grigorescu și Mănăștur. Într-o după-amiază ușor înnorată de sâmbătă, cu soarele ivindu-se ocazional, am avut ocazia perfectă de a utiliza acest obiectiv în parametrii săi optimi pentru fotografia urbană: diafragme închise, din intervalul f/8-f/16, sensibilități ISO ținute sub control, ISO 100 în majoritatea timpului, crescând pe înserat la 400, totul la timpi care să permită fotografierea din mână fără riscul de a obține imagini mișcate (uzual, 1/125-1/250).

Observăm, cu alte cuvinte, că regulile de aur din zilele fotografiei pe film nu doar că rămân perfect aplicabile și în epoca digitală (cu avantajul evident că nu trebuie să așteptăm epuizarea rolei de film pentru a modifica sensibilitatea ISO), dar cunoașterea lor ne oferă posibilitatea de a alege mai rapid timpul de expunere și diafragma adecvate - și, în cazul în care nu obținem rezultatul dorit, să alterăm în sus sau în jos parametrii, pentru atingerea efectului optim.

Alternativ, cei mai comozi dintre noi pot utiliza unul din modurile predefinite, intervenind asupra compensării +/-. Este adevărat că în acest mod nu își vor aprofunda cunoștințele fotografice, dar este neîndoielnic o cale mai rapidă de a obține (ceva aproape de) rezultatul dorit, evitând riscul ca schimbarea rapidă a situației să ducă la ratarea ocaziei de fotografiere.

Totuși, cum în fotografia urbană subiectele sunt fie statice, fie repetitive în condiții asemănătoare (spre exemplu un panning poate fi realizat la fel de bine pe orice mașină pornind de la semafor), aceasta este o ocazie excelentă de a aprofunda modul manual al aparatului - în fond, unul din motivele pentru care DSLR-urile cu două rotițe de reglare a parametrilor sunt mai scumpe decât cele dotate cu o singură astfel de rotiță, chiar echipate cu același senzor (cum sunt, spre exemplu, Nikon D7000 și D5100).

Ca principal sfat, aș aminti lupta (deloc ușoară) cu tentația de a declanșa cât mai curând la vederea unui subiect interesant: este preferabil a-l privi doar prin obiectiv și a mai face câțiva pași, până la identificarea încadrării optime și a unei poziții cu cât mai puține elemente parazite (care vor trebui fie eliminate printr-o decupare avantajoasă, fie mascate prin editare, dacă ceea ce ne dorim este o fotografie cu valoare artistică, nu o simplă poză turistică).

Totuși, a petrece câteva secunde în plus încadrând corect din aparat și așteptând momentul optim ne va servi mai târziu, când vom scăpa de zeci de minute de editare laborioasă. În acest sens, obiectivul 18-105, prin versatilitatea sa în ce privește focalele disponibile, ne este de un real ajutor.

Iar limitarea diafragmei la f/3,5 nu este o problemă reală, la diafragme mai deschise reducerea câmpului de profunzime afectând claritatea de ansamblu a imaginii - fapt indezirabil în fotografia urbană. Este preferabil să folosim diafragme mai mici de f/8, recurgând la un trepied sau la o suprafață stabilă pentru expunerile prelungite, dacă situația o cere.

O problemă frecventă în fotografia urbană o constituie cablurile aeriene - acestea pot ruina aspectul unei imagini altfel bune, dându-i o tentă de neglijență. În cazul în care sunt în poziții needitabile, sau nu dorim să alterăm imaginea prin prelucrare, o posibilă soluție constă în folosirea lor creativă: plasarea lor în imagine astfel încât să călăuzească privirea, sau să se constituie în linii de susținere pentru elemente ale imaginii.

În cele ce urmează, puteți vedea câteva imagin din periplul urban despre care tocmai am discutat:









joi, 20 septembrie 2012

În ce măsură contează clasa sau noutatea aparatului de fotografiat

Am tratat în postarea anterioară chestiunea rezoluţiei aparatelor foto, evidenţiind importanţa acesteia în arhivarea pe termen lung a fotografiilor, amintind ideea că, în anumite cazuri, contează mai mult clasa de performanţă a aparatului de fotografiat decât rezoluţia utilizată.

Ne vom opri în cele ce urmează mai pe larg asupra acestui subiect, exemplificând cu fotografii înfăţişând Clujul pe care le-am realizat pentru agenţia de stock photography DreamsTime, dar şi cu unele în curs de includere pe Google Earth, fiind acceptate de afiliatul acestuia, Panoramio.

Ideea centrală este că, în anumite situaţii primează o rezoluţie sporită, iar în altele o granluaţie scăzută a imaginii; ceea ce trebuie noi să decidem, având un buget limitat, este cărei componente vom da preeminenţă, funcţie de ceea ce dorim sau avem nevoie să obţinem



camere foto digitale

Chiar în acelaşi moment dat, producătorii menţin pe piaţă generaţii succesive de DSLR-uri, unele modele semiprofesionale mai vechi ajungând să coexiste cu cele dedicate începătorilor, de generaţie mai recentă. De aici survine inevitabila dilemă a consumatorului: ce se justifică mai mult a fi achiziţionat: un model nou, cu rezoluţia cea mai mare şi unele facilităţi ţintite clar către utilizatorul începător, sau e preferabil un aparat ceva mai vechi, dar de clasă superioară, cu un senzor cu granulaţie mai scăzută în lumină slabă şi cu o ergonomie mai bună.

Astfel, spre exemplu în oferta celor de la Nikon regăsim modele entry-level, ca D3100 (14 MPx, lansat în 2010), D5100 (16 MPx, 2011) sau D3200 (24 MPx, 2012), la preţuri apropiate de modelul de vârf al epocii sale, destinat consumatorului final, D90 (12 MPx, 2008), devenit emblematic în rândurile fotografilor - în România, nu puţini fiind cei care l-au utilizat şi s-au mândrit cu el ca "aparat profesional".

Nu vom insista pe considerentele subiective, precum prezenţa sau absenţa motorului de focalizare în corpul aparatelor, în prezent toate obiectivele lansate pe piaţă dispunând de un astfel de motor, nici pe cele referitoare la prezenţa unei singure rotiţe pentru reglarea parametrilor expunerii (cum e cazul pe modelele pentru începători), sau a două astfel de rotiţe, precum pe modelele avansate. Din punctul de vedere al dezbaterii de faţă, nici pentaprisma vizorului optic sau, pe modelele entry-level, sistemul de penta-oglinzi, nu prezintă relevanţă deosebită - e un element care contribuie la confortul fotografului, dar nu influenţează calitatea imaginii finale.

Problemele structurale sunt cele ce ţin de performanţele senzorului fotosensibil: în principiu, orice senzor contemporan (nu doar de DSLR) face faţă în lumină solară suficientă, pentru scene fără contraste puternice. Diferenţele se văd în momentul în care apar în imagine zone mai închise, sau suprafeţe întinse de aceeaşi culoare (cum e în cazul cerului sau al frunzişului), caz în care, spre exemplu, senzorul de pe D3100 începe să dea primele rateuri - vizibile la fotografierea apusurilor sau a formaţiunilor de nori; adeseori, nici frunzele copacilor nu scapă de penalizarea granulaţiei. Fenomenul e atenuabil cu folosirea unui filtru de polarizare, caz în care se pierde însă cca. o treaptă de expunere.

Comparând cu bătrânul D70 (celălalt aparat al meu), constat o situaţie oarecum surprinzătoare: D3100 se comportă mult mai bine la sensibilităţi ISO mari (fotografiile în ISO 800 sunt perfect utilizabile, cele în 1600 fiind la rândul lor acceptabile), pe când pe D70, ISO 640 e o limită maxim suportabilă (în 1600, are sens să fotografiaţi doar dacă aveţi nevoie de imaginea respectivă ca sursă probatorie, nicidecum cu valoare estetică).

Pe de altă parte, la sensibilitatea cea mai scăzută de pe D70, ISO 200, la expunerile lungi de câteva secunde, de pe trepied, detaliile sunt mult mai bine definite, granulaţia e semnificativ redusă, iar contrastele sunt mai conforme cu realitatea, comparativ cu Nikon D3100. Astfel, fotografiind subiecte de arhitectură la "ora albastră", am avut surpriza să constat că, la încărcarea pe DreamsTime, să-mi fie acceptată o imagine realizată cu D70-ul înfăţişând Piaţa Unirii din Cluj şi să-mi fie respinsă cea de rezoluţie mai mare, dar suferind uşor de granulaţie pe suprafaţa cerului, realizată cu D3100, înfăţişând Piaţa Avram Iancu (o puteţi vizualiza pe profilul meu de Panoramio; este adevărat însă că DreamsTime penalizează drastic orice scăpări calitative ale imaginilor, pentru ca clienţii lor să poată beneficia de cele mai bune listări).

În plus, un aparat mai avansat oferă un control manual mult mai rapid, graţie celor două rotiţe pentru fixarea parametrilor şi a butoanelor dedicate celor mai uzuale funcţii; am constatat, dintr-o serie de cca. 20 imagini înfăţişând acelaşi subiect arhitectural (castelul Bran) că rezultatele optime pot fi obţinute doar reglând manual expuenrea şi alegând manual un singur punct de focalizare (modurile automate şi semiautomate producând rezultate asemănătoare, dar nu de aceeaşi fineţe a detaliilor).

Astfel, dacă sunteţi un fotograf avansat, sau care doreşte să facă tranziţia spre acest stadiu, un aparat de clasă superioară, chiar ceva mai vechi ca model, se poate dovedi o alegere mai inspirată decât un model de început de gamă, care îşi serveşte foarte onorabil scopul, dar e limitat constructiv, din privinţele anterior-amintite.

Puteţi vedea, în cele ce urmează, câteva din creaţiile mele expuse pe Google Earth.


    (D70)

(D3100)
  
(D3100)

    (D70)



De asemenea, puteţi vizualiza cele mai accesate imagini ale mele de pe DreamsTime:

vineri, 14 septembrie 2012

(Eterna) dezbatere privind rezoluţia. O privire comparativă


Adeseori, se pune problema dacă un aparat cu o rezoluţie superioară este mai bun decât vechea generaţie luând în calcul exclusiv acest considerent, în special între începători persistând convingerea că mai mult înseamnă automat mai bine.

Din contră, numeroşi profesionişti, posesori ai unor aparate care au fost vârful de gamă la momentul achiziţiei, din urmă cu câţiva ani buni, vor susţine că rezoluţia nu este un factor determinant, contând mai mult mărimea senzorului, posibilitatea de control manual al expunerii şi de a ataşa surse suplimentare de lumină (i.e. blitzuri externe) decât strict numărul pixelilor fotosensibili de pe senzor.

... ca de obicei, lucrurile sunt undeva la mijloc, după cum vom vedea în rândurile ce urmează.




camere foto digitale

În mod inevitabil, numărul pixelilor fotosensibili are un impact determinant asupra imaginii obţinute, în condiţiile în care aceasta urmează - evident - a fi afişată pe un monitor. Astfel, în cazul unei imagini de rezoluţie prea mică, aceasta va ocupa doar o fracţiune din suprafaţa monitorului, iar în cazul măririi excesive, în încercarea de a acoperi întreg ecranul, va avea loc o reducere drastică a calităţii - ca urmare a manifestării aşa-numitului fenomen de "dinţi de ferăstrău" specific imaginilor tip bitmap.

Necesitatea utilizării unor senzori tot mai mari vine ca o formă de "protecţie" faţă de evoluţia monitoarelor: dacă în anul 2001 încă erau răspândite monitoare CRT de 14 ţoli, cu rezoluţii de 800x600 - pe care o imagine de 640x480 arăta chiar onorabil şi, mai ales, nu se încărca excesiv de lent pe calculatoarele vremii, limitate la procesoare de câteva sute de MHz - în prezent monitoarele Full-HD (1920x1080) cu diagonale de 22-24 ţoli sunt la ordinea zilei - nefiind exclusă trecerea la Wide Quad-HD (2560×1440) în viitorul apropiat.

Astfel, dacă ne gândim că avem poze din copilăria bunicilor noştri, păstrate în stare mai mult decât onorabilă, dar pozele pe care le-am realizat la începutul erei fotografiei digitale ne ocupă o suprafaţă de aproximativ o şeptime din monitorul din prezent, ajungem la concluzia că, cu cât fotografiem la rezoluţie mai mare, cu atât ne vom bucura de imaginile noastre mai mulţi ani de acum încolo.

Pe de altă parte, rezoluţia nu e decât unul din elementele definitorii ale imaginii: există, evident, posibilitatea ca un aparat cu o rezoluţie ridicată, dar înzestrat cu o optică mai slabă calitativ, să scoată imagini ce nu se ridică la nivelul senzorului său - situaţie adesea întâlnită la aparatele DSLR entry-level, care vor genera imagini mult mai bune de îndată ce utilizatorul renunţă la obiectivul kit, atât de dispraţuit de fotografii profesionişti, precum 18-55 (are şi acesta aplicabilitatea sa, subiect pe care l-am tratat însă în postările anterioare).

Mulţi "cunoscători" critică astfel, pe nedrept, aparate precum Nikon D3100, care se comportă absolut fenomenal în momentul în care sunt înzestrate cu optică de calitate, precum obiectivele 70-300 sau 17-55 (probabil cel mai rapid şi precis obiectiv zoom de la Nikon pe formatul DX). Senzaţia e că ai avea un alt aparat, mult mai scump, în mâini, când, în realitate, performanţa obiectivului e cea care face diferenţa: focalizare mult mai precisă, fără interminabilele curse faţă-spate de pe obiectivele de început de gamă, imagine mai clară şi mai luminoasă, posibilitatea de a recompune şi declanşa din nou mult mai rapid - practic, ceea ce şi-ar dori un fotograf în materie de "upgrade".

Mulţi începători au tendinţa să-şi imagineze că mai mult însemană automat mai bine. Se impune o nuanţare: mai mulţi pixeli, da, dar cu condiţia să fie repartizaţi pe o suprafaţă mai mare a senzorului. E o diferenţă majoră între o imagine surprinsă cu o "săpunieră" compactă de 12 MPx, cu un senzor de 1/2 ţol pătrat, sau cu un DSLR de nivel mediu, precum Nikon D90, al cărui senzor are 3,73 centimetri pătraţi - în favoarea D90-ului, desigur.

Dacă senzorii mici ai compactelor se pot descurca onorabil în condiţii de lumină abundentă şi uniformă, cele mai mici variaţii ale contrastului vor duce la apariţia granulaţiei pe zonele de culoare închisă, imaginile devenind compromise total de granulaţia în exces în cazul fotografiilor de interior în lumină existentă, spre exemplu - aspect unde un DSLR se va descurca mai mult decât onorabil.

De asemenea, oricât de mare ar fi rezoluţia unei camere compacte, aceasta va avea, pe lângă performanţele optice limitate, şi alte limitări constructive, precum diafragma minimă f/8, faţă de f/22 la obiectivele DSLR-urilor, imaginea realizată cu compactele suferind semnificativ la capitolul profunzimea detaliilor şi definiţia contururilor.

Astfel, dacă dorim să realizăm imagini cu potenţial comercial, este preferabil spre exemplu să apelăm la un DSLR "bătrân "D70, de doar 6 MPx, în detrimentul unei compacte precum A1100is, cu o rezoluţie dublă, dar optică limitată (spre a exemplifica doar pe aparatele pe care le deţin în posesie).

Am inclus spre exemplificare două imagini:
- Una realizată cu Polaroid PDC-640, primul meu aparat digital, datând din 2001, cu o rezoluţie de 640x480. Observaţi cât de puţin reprezintă aceasta, raportat la suprafaţa vizibilă a monitorului de 24 ţoli (1920x1080)!


- Un colaj realizat cu Polaroid PDC-640, bridge-ul HP Photosmart 945 (5 MPx, 2003), "săpuniera" Canon A1100 IS (12 MPx, 2009), precum şi cu DSLR-urile Nikon D70 (6 MPx, 2004) şi D3100 (14 MPx, 2010).



Din nefericire, cum unele modele nu mai sunt funcţionale în prezent, a trebuit să recurg la arhiva personală de imagini, obiectivul înfăţişat (Teatrul Naţional Cluj-Napoca, pe timp de noapte) nefiind surprins din acelaşi unghi şi în aceleaşi condiţii de lumină.

Cu toate acestea, imaginea este relevantă pentru a vedea ce suprafaţă ocupă poze la rezoluţiile anterior-menţionate, precum şi care sunt avantajele şi dezavantajele fiecărei categorii de aparate. Astfel, deşi Canon-ul câştigă la capitolul rezoluţie, fiind mai apropiat de D3100 sub acest aspect, la capitolul optică se simte limitarea că, în lumină puţină, nu "ştie" decât f/2,7, pierzând astfel din profunzime (spre deosebire de fotografia de portret, la peisaje şi arhitecutră e preferabilă o diafragmă închisă, până în jur de f/16). D70-ul câştigă astfel teren, imaginea fiind mai plăcută ochiului, chiar la o rezoluţie înjumătăţită. Pe de altă parte, imaginea realizată cu Polaroid-ul este minusculă prin comparaţie, arătându-ne faptul că, pe termen lung, rezoluţia, totuşi, contează.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Acum, creaţiile mele sunt disponibile şi pe DreamsTime

Participarea cu succes în concursuri şi expoziţii poate reprezenta o confirmare a talentului unui fotograf, acceptarea imaginilor sale dovedind că acesta a reuşit să îndeplinească criteriile tehnice, compoziţionale şi estetice impuse de juriu. De asemenea, apreciez că a avea imaginile tale expuse alături de nume consacrate ale fotografiei, care şi-au confirmat valoarea în repetate ocazii, reprezintă o onoare deosebită.

Totuşi, este inevitabil ca în expoziţii şi subiectivismul juriului să joace un rol important, ajungându-se ca imagini premiate într-o situaţie şi de aparţinători ai unei anumite şcoli de fotografie să fie literalmente desfiinţate de discipolii altei formaţii artistice.

Astfel, consider, împrumutând un principiu din economie, că piaţa este cea care dă măsura succesului unui fotograf: dacă imaginile sale sunt acceptate spre vânzare şi sunt capabile să atragă clienţii, înseamnă că au fost realizate corect, iar fotograful este unul de valoare... dacă nu, că mai are de muncit...

Animat de această idee, la finele lui iulie mă înregistram pe DreamsTime, site-ul unei reputate agenţii de stock photography, încărcând mai multe imagini, în vederea aprobării spre vânzare. Drumul nu este neapărat unul uşor - pe lângă că imaginile trebuie să fie cât mai reuşite ca mod de înfăţişare a subiectului, trebuie să fie realizate la calitatea tehnică maxim posibilă (nu vorbesc de rezoluţie, sunt acceptate imagini de la 3 MPx în sus, ci de focalizare şi claritatea subiectului redat, dar şi a elementelor care îl susţin; orice eroare este penalizată drastic, prin refuzul fotografiei în cauză) şi cât mai curate (nu sunt permise sigle sau embleme comerciale în imagine, nici reproduceri ale unor opere de artă protejate prin dreptul de autor, oricât de artistic ar fi realizată fotografia). Iar în cazul în care apar persoane identificabile, trebuie solicitat acceptul lor scris pentru publicarea imaginilor.

Apreciez însă feedback-ul excelent pentru imaginile încărcate, serviciul de suport tehnic al DreamsTime explicând în detaliu raţiunile pentru respingerea unei imagini - astfel încât în scurt timp am ajuns să înţeleg care imagini au şi care nu au potenţial comercial, precum şi care sunt condiţiile tehnice pentru ca o imagine să fie acceptată (în linii mari, nu ajunge ca imaginea să arate bine pe monitor, trebuie ca şi la o mărire de cca. 200% din rezoluţia nativă să îşi păstreze claritatea).

Puteţi vedea mai jos ultimele mele imagini înscrise, graţie widget-ului interactiv oferite de DreamsTime.


luni, 3 septembrie 2012

Catedralele Clujului la ora albastră, cu obiectivul kit 18-55 mm

Studiile dedicate fotografiei de peisaj, dar şi de arhitectură, recomandă pentru un maxim de impact vizual realizarea imaginilor nocturne la aşa-numita "oră albastră", în fapt o durată de cca. 20-30 minute de după apusul soarelui, când la nivelul solului e deja întuneric, dar razele soarelui mai iluminează încă straturile superioare ale atmosferei - învăluind cerul într-o nuanţă de albastru aproape ireal.

Am ales în consecinţă două din reperele arhitecturale cele mai emblematice ale Clujului, Catedrala Romano-Catolică Szent Mihaly şi Catedrala Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, încercând o aplicare cât mai riguroasă a principiilor fotografiei de arhitectură.

Întrucât am constatat din practică faptul că la unghiul cel mai larg, obiectivul 18-55 se comportă mai bine la redarea detaliilor decât 18-105 (deşi acesta din urmă e dintr-o clasă superioară; voi trata problema într-o postare viitoare), am decis să îl scot la o sesiune de fotografie nocturnă, punându-l astfel la încercare.


În primul rând, pentru precizia încadrării, dar şi pentru stabilitatea necesară fotografierii în condiţii de lumină precară, am tras toate cadrele de pe trepied (utilizez un Velbon C-500, ce dispune de o bulă de nivel, extrem de utilă pentru a-i alinia picioarele ajustabile la orizontala locului de fotografiere. C-500 e varianta mai veche a Velbon C-600, un model rentabil, dar mai mult decât onorabil din oferta eMag).

Devin astfel posibile expuneri de ordinul a 6-8-15-20 secunde, esenţiale pentru a "acumula" lumina necesară expunerilor nocturne, dar şi pentru a estompa, până la dispariţie în cazul celor mai lungi expuneri, trecătorii accidentali din cadru. Veţi observa cu încântare că, la expuneri de peste 10 secunde, amprenta de lumină a acestora în cadru este atât de redusă (ca urmare a deplasării lor), încât cel mult va apărea ca o dâră translucidă.. . şi aceasta în cazul în care au fost în prim-plan! În planurile mai îndepărtate, se vor "şterge" de la sine, voi nemaiavând apoi problema editării lor într-un program de grafică.

Pentru a obţine încadrarea optimă, este bine ca, ajunşi în zona obiectivului de fotografiat, să încercăm mai multe priviri prin obiectiv, la focale diferite, fără a declanşa, făcând câţiva paşi faţă-spate-stânga-dreapta, până ce identificăm punctul de staţie ideal. După cum enunţam şi în secţiunea introductivă, am optat pentru un obiectiv altfel comun, 18-55, pentru că oferă unghiul cel mai larg fără a costa mai mult decât un DSLR entry-level şi a nu fi un obiectiv tip fish-eye (pe cât de spectaculos, pe atât de limitat ca utilizabilitate) şi performanţele cele mai bune din clasa sa la focala minimă de 18 mm (da, mai bune decât 18-105, aspect pe care îl voi relua într-o postare dedicată). Amplasăm trepiedul, facem reglajele pentru expunere, stabilim punctul de focalizare şi... nu declanşăm.

Concret, înainte de a declanşa, este preferabil să trecem camera pe modul Declanşare întârziată, sau pe cel de Declanşare de la distanţă şi să utilizăm telecomanda ML-L3 (compatibilă atât cu modelele precum Nikon D7000/D90, cât şi cu cele mai vechi, precum D70-ul din dotarea subsemnatului). Evităm astfel tremuratul mâinii din momentul eliberării declanşatorului care, deşi de foarte scurtă durată, ar prezenta riscul să imprime pe imagine artefacte nenaturale, din mişcarea aparatului faţă de sursele de lumină din imagine (riscaţi să obţineţi o dublare a lămpilor stradale, spre exemplu; în mod evident, telecomanda va îndepărta acest neajuns).

Întrucât dorim o profunzime maximă şi o redare cât mai fidelă a detaliilor, vom lucra la diafragme închise, de la f/8 la f/16, iar sensibilitatea ISO va fi menţinută la cel mai scăzut nivel permis de aparat, ISO 100 sau 200; întrucât fotografiem subiecte statice, de pe trepied, nu ar avea niciun sens să creştem ISO la 1600 şi să deschidem diafragma la f/3,5, sacrificând calitatea imaginii în favoarea unui timp de expunere mai scurt (dar oricum nu îndeajuns de scurt pentru a fotografia din mână sau de pe monopied; pentru aceasta, ar fi preferabilă utilizarea unui obiectiv fix, cu f/1,8 sau 1,4, după cum am descris într-o postare anterioară).

În ce priveşte balansul de alb, am constatat că modul Incandescent asigură, în luminile străzii, o redare apropaită de ceea ce percepem cu ochiul liber. În acelaşi timp, menţinerea aparatului pe un reglaj unitar al balansului de alb ne garantează că toate imaginile vor avea un colorit asemănător, seria de fotografii rezultată necesitând mai puţină postprocesare ulterioară. Din contră, dacă am recurge la modul automat, este într-adevăr posibil ca fiecare imagine în parte să fie mai realistă, dar seria în ansamblu va avea de suferit, prin faptul că, spre exemplu, două imagini alăturate vor avea o tentă de culoare diferită.



Pentru mai multe imagini, vizitaţi pagina mea de Facebook.